frate, s-a pus praful!!!!

cu durere in suflet, apropo de micul meu blog care are sanse infirme sa reziste la ceea ce din punct de vedere politic si economic se va numi 2012, trebuie sa recunosc, sau recunoastem, ca din motive lesne de inteles – boomul feisbuccian – blogurile s-au cam demodat. personal, n-am mai gasit demult ceva interesat, care sa-mi placa, sa ma faca sa urmaresc, sa ma determine sa citesc. si e trist. lumea s-a lasat de blogging! – uite cine vorbeste… n-am mai scris un articol de cateva luni bune. (si nu insinuez ca as scrie articole bune, dar, ca sa-mi citez un amic – a se interpreta pe un ton glumet si plin de umor – altele mai bune n-am gasit:)) LOL)

deschidem paranteza: LOL. no other comments required. inchidem paranteza. mergem mai departe, trecem peste.

cum veneam eu asta-seara spre casa si admiram frumusetile ridicate de nea cizmaru’, sub a carei tiranie au tras parintii nostri, ma gandeam sa scriu ceva plin de inspiratie pe micul meu blog. bine… ca inspiratia e invers proportionala cu numarul de cuvinte pe care il am ca tinta pentru a publica un articol, e irelevant, neesential si lipsit de orice fel de importanta. vorbeam de creatii comuniste. creatie e un cuvant prea dur si prea imposibil de asociat cu perioada pre-democratica (sa ma anuntati careva si pe mine cand da democratia in tara!!), dar merita si ei o sansa. comunismul nu a fost ceva rau, in esenta. a fost doar foarte foarte deosebit de prost implementat. sarind la chestiile pe care micutii ceausisti le-au ridicat in perioada lor de glorie, gratie sau alte cele, se poate afirma usor ca sunt de tot… rahatul! dar le-au ridicat. (se va intelege in cele din urma unde vreau sa ajung cu pledoaria pentru comunism. deocamdata acumulam suspans. e mai distractiv)

ajungem in prezent. dupa inca 3 domnii democratic-comuniste, una de doi ani si doua de patru cu o scurta pauza in care in romanica nu s-a miscat nici macar un deget, ne-am pricopsit cu un marinar despre care cartile de istorie nu vor scrie mare lucru pentru ca romanii au prostul obicei sa elimine chestiile negative din trecutul lor (ca de exemplu vorbim atat de des despre victoriile romanilor impotriva turcilor, dar uitam ca fiecare domnitor roman a platit cu varf si indesat pentru scurtele momente in care turcii n-au tavalit peste noi. eu tind sa cred ca aveau interese in alte parti ale lumii, motiv pentru care romanica noastra – care pe atunci exista poate in fanteziile cele mai indraznete ale ereticilor – era cumva lasata in pace). totusi, marinarul a reusit cumva sa ne conduca spre apa sambetei, pentru ca la sfarsitul domniei dictatoriale a mariei sale (simtiti jocul de cuvinte?) sa ne puna pe un curs fara intoarcere. apa sambetei va fi, vorba americancului, overrated. romanasu’ va descoperi o alta apa: mai interesanta, mai palpitanta, mai plina de de toate (sau lipsita de ele?), o apa demna de natia noastra invingatoare. (a se aprecia atitudinea de invingator a romanului)

“m-am saturat de politici mincinoase” citeam acu’ vreo juma de ora pe un site al carui nume nu-l dau pentru ca de aia. eu nu cred ca m-am saturat. e dificil pentru ca, odata cu trecerea timpului – care din nefericire nu mai are rabdare nici cu el insusi, da’mite cu oamenii, ca pe vremea lui moromete – ma afecteaza si pe mine schimbarile bruste de orientare ideologica suferite de cei care au hotarat sa ne conduca. sa-mi fie cu iertare, dar eu nu pot sa cred in democratie romaneasca – vezi jocul de cuvinte de mai sus. ei, cu politicile astea mincinoase de care autorul aritcolului s-a saturat, au reusit si ei sa faca una alta. marinarul de origine constanteana, a carui inaltare pe jiltul de la cotroceni nu mi-e prea clara nici dupa aproape zece ani, a reusit sa-mi ingroape stranepotii in datorii. vedeti voi, eu sunt un tip care se gandeste la viitor, pe cat posibil. dar trecem si peste asta. o alta trasatura a romanului, transmisa din generatie in generatie de la decebal incoace si diluata la maxim, este optimismul. suntem optimisti convinsi. altfel nu imi pot explica de ce romanul a votat portocaliu dupa cinci ani de demonstratii negative… dar nu ne apucam acum de politica si de reinventarea rotii, chit ca a vota portocaliu denota o roata lipsa la caruta – alt joc de cuvinte dragut – pentru ca e pur si simplu de prisos. ne apropiem, totusi, cu pasi mari de expirarea celei de-a doua perioade de cinci ani in care marinarul a carmuit ce-a mai ramas din tara spre ape tulburi si nu prea vreau sa imi imaginez miscarea strategic-politica pe care o va face nenea pentru a putea roade mai departe osul. ca va merge pe sistemul rusnacului Putin (am scris numele cu litera mare pentru a nu se intelege aiurea) sau ca va veni el insusi cu ceva inedit, cam ramane de vazut. prefer sa raman surprins – deloc placut – decat sa adaug la trasaturi si lipsa de imaginatie. gata cu politica. se cam poate deduce ceea ce vroiam sa subliniez.

vedem deci doua perioade mari in istoria recenta a romanului: perioada ceausescu si perioada traian. e interesant modul in care, de-a lungul mileniilor, cei numiti traian au reusit sa ne-o traga si la propriu si la figurat (cealalta meserie a ministrului turismului nu e noutate pentru nimeni). cum ziceam, am privit vag la realizarile conducatorilor care s-au remarcat, din nefericire, prin prostie si acum vom face o mica-mare comparatie. ceasca a impresionat prin constructii. acum ne e greata. ne e scarba cand vedem blocuri gri, construite toate dupa aceeasi matrita. dar deh… cine sa le darame si sa faca altele? traian? nicio sansa. el mai degraba le-ar vinde. apropo de vanzarile masive facute de orange: e o ironie imensa in faza cu apa sambetei. dar, ca sa inchei pe o nota pozitiva, zic doar ca sper ca intr-o buna zi dorinta mea de a pleca undeva departe si de a uita ca am fost vreodata roman – da! stiu! nu e deloc nobil – se va diminua si voi putea spune ca sunt intr-adevar mandru ca roman. raman sceptic, totusi. si pentru asta, de vina sunt americanii!! am zis!

P.S. articolul de care ziceam mai sus se gaseste aici: http://vestulsirestul.com/Editorial.php

a fost odata…

ca niciodata sau ceva in genul asta. e o intrebare de baraj: de ce a fost odata ca niciodata? de ce nu putea fi de doua ori ca niciodata? e pur si simplu o chestie statistica: probabilitatea ca ceva ce s-a intamplat odata sa se repete e extrem de ridicata, mai ales tinand cont de natura nebuna a omului: aceea de a nu-si invata niciodata lectiile. ca de exemplu, chiar daca, in urma primului razboi mondial s-au invatat niste lectii grele prin mult sange curs degeaba, omul a gasit cu cale sa porneasca un al doilea razboi mondial. conspirationistii sustin ca razboaiele au fost mai degraba economice decat politice – traficul de arme rezulta gramezi de bani, dar, din nefericire, si mult lichid vascos si rosu. probabil asta e pretul neglijentelor si dorintei imposibile de imbogatire.

cine stie la ce ma gandesc in momentul asta primeste un premiu. va dati seama ca premiul e imposibil de castigat. timpul este relativ. apropo de relativitatea timpului… uneori mi-as dori sa pot urmari vizual trecerea timpului. faptul ca timpul este o unitate non-palpabila face viata asta oarecum dificila. totusi, tinand cont de aceasta trasatura a lui – relativitatea – s-ar cam putea afirma ca, in cazul indeplinirii unor anumite conditii, timpul ar putea deveni palpabil si modificat dupa bunul plac al omului, ceea ce in principiu ar insemna si mai multa tragedie, deci lasam filozofia timpului pentru alte timpuri.

ce e cumva neplacut la limba noastra dulce si frumoasa, pe langa diacritice, e dificultatea de a crea jocuri de cuvinte dragute, animate, amuzante. as vrea sa dau exemple din alte limbi, cum ar fi franceza, dar aceasta nu s-a prins nicicum de mine, chit ca am studiat-o undeva la 8 ani. iar la jocuri de cuvinte englezesti mi-e prea lene sa ma gandesc. e tarziu, am dormit putin si cafeaua isi pierde efectul. trist e ca stiu foarte bine ca daca ma pun in pat voi da chix la capitolul somn. asa e filmul.

avem momente in viata in care ne intrebam “de ce?”. de ce trece timpul? de ce am ales cum am ales? de ce n-am ales cum n-am ales? de ce s-a intamplat asa? de ce nu s-a intamplat altfel? si asa mai departe. in general, e esential sa intelegem ca majoritatea intrebarilor care incep cu “de ce” au ca raspuns “dintr-un motiv care nu a depins neaparat de mine, in mod personal”. oricine ai fi si prin orice situatie imputita si nasoala ai trece, sunt circumstante – pe care, de cele mai multe ori, ai sa le vezi ceva mai tarziu – care te scutesc de orice fel de vina, sau o fac ceva mai acceptabila. nu luati in seama filozofia cauzata de teoria chibritului care sta absent in fata mea, pe masa, langa scrumiera verisoarei mele – cea care n-a mai scris pe blog de jumatate de secol. chibritul e ars si imaginea e pur fictionala. nu stiu nici eu de ce.

am sa inchei acest flux de filozofie plicticoasa, nu pentru ca m-as fi plictisit personal sau pentru ca mi-ar pasa in mod deosebit ca tu, cititorule, te plictisesti acum – evident, nu din cauza articolului in sine, ci din cauza filozofiei care, sa fim seriosi, plictiseste masele de oameni – si iti sugerez sa bei o cola rece sau sa mananci o inghetata de ciocolata. viata e mai frumoasa cand caldura infernala poate fi potolita cu ceva rece.

cuvinte

surprins sau nu prea de stirea momentului de acum cateva zile, cea in care obama declara ca osama e istorie, am hotarat sa mai adaug un articol de o dimensiune medie spre lunga blogului meu. a fost odata ca niciodata un om care a trait si a murit. pe toata durata vietii lui n-a facut nimic iesit din comun. la un moment dat s-a lasat influentat de un alt om, cu gandiri radicale. astfel, a ajuns sa implante un avionas intr-unul din turnurile care reprezentau odata mandria new york-ului, mandria statelor unite. world trade center a avut sa devina praf si cenusa in cateva ore. nu stiu daca a fost act terorist sau daca a fost conspiratie. faptele urmatoare tragediei, logica si bunului simt indica spre conspiratie, dar asta e doar o parere subiectiva.

cuvinte.

s-a spus ca osama a murit in decembrie 2002, la cateva luni dupa atentatele teroriste, in care s-a mai spus ca nu a fost implicat. au fost pana si site-uri care au afirmat ca au dovezi clare care atesta faptul ca osama e mort de o gramada de ani si ca razboiul purtat de americani in irak e inutil, dar care site-uri au fost inchise de cine stie cine si dovezile au disparut. s-au facut alte site-uri cu link-uri spre pagini cu eroarea 404-NotFound. daca e ceva veritabil sau daca e doar munca unor conspirationisti incapatanati si extremisti…. n-am de unde sa stiu. parerea mea e ca oamenii aia habar n-aveau despre ce vorbeau. americanii tind sa “scuipe” tot felul de absurditati fara documentatie reala.

cuvinte.

revenind la oile noastre si incercand sa intelegem ce se intampla cu tara noastra… de unde am plecat… incotro ne indreptam…. s-a spus ca vom iesi din criza in 2011. s-a spus, de fapt, ca nu vom fi afectati de criza. lucru adevarat in mare parte, mai ales pentru ca am fost in criza cu mult inainte de criza economica mondiala, despre care, la randul ei, s-a spus ca a fost ceva neprevazut. au aruncat cu declaratii peste declaratii, conferinte peste conferinte, reportaje peste reportaje. romania trebuia sa inregistreze crestere economica, scaderea somajului, cresteri de salarii, etc si asa mai departe, in timpul administratiei basescu. ne-au promis o viata mai buna. ca au uitat cam toate promisiunile de cum au prins osul intre dinti e doar o parere subiectiva.

cuvinte.

te trezesti dimineata, bei o cafea, citesti ziarul. renunti urgent pentru ca ti se pare absurd. pana si ce scrie in ziare e absurd. mergi spre scoala cu moralul la pamant – te-ai saturat demult de pierdut timp in mod oficial. in drum spre scoala dai peste un milion doua reclame. fiecare iti spune altceva, dar ce au in comun e ca toate sustin sus si tare ca produsul “reclamat” e cel mai bun de pe piata. ati observat ca, spre exemplu, in telefonia mobila sunt n-1 tipuri de telefoane dintre care toate sunt cele mai bune, cele mai sigure, bla bla bla bla.

cuvinte.

ai pornit browser-ul. din plictiseala. ti-ai facut rondul pe facebook, te-ai intrebat de ce nu ti-a raspuns ceva tipa/tip la comment-ul tau (deosebit de inteligent, de altfel), ai citit vreo 3-4-5 bloguri – pe care le urmaresti de luni de zile. pentru ca sunt interesante. si inteligente. ai inteles ce avea de spus cel care a scris blogul. asta…. in cazul in care chiar avea ceva de spus. ai ramas cu ceva interesant din inspiratia de cateva secunde a unui om pe care nu l-ai vazut in viata ta. deh, se zice ca e om intelept cel care invata din greselile altuia.

cuvinte.

seara. te pui in pat. lasi geamul deschis pentru ca e o caldura infernala, chit ca e inca primavara. nu e placut. stii ca spre dimineata iti va fi mai degraba frig decat cald, dar nu ai de ales: trebuie sa lasi geamul deschis. te pui si citesti o carte. ai ales un roman interesant. l-ai gasit la reducere in libraria ta preferata (pentru ca ai reduceri, nu din alte motive) daca chiar ai norocul ca romanul tau interesant sa fie si inteligent, ai reusit sa faci ceva, ramai cu ceva: o experienta a scriitorului, o vorba de duh… ceva.

cuvinte.

vedeti voi, lumea asta e marcata de cuvinte. dai peste cuvinte de dimineata pana noaptea si de cele mai multe ori chiar si in vis – exagerez, dar o fac cu un scop: e vorba de un principiu. multi oameni afirma sus si tare ca actiunile vorbesc mult mai tare decat cuvintele. eu unul sunt relativ sceptic: faptele si cuvintele sunt la fel de importante. poti darama un om cu un singur cuvant sau poti ridica un om cu un singur cuvant, la fel de bine cum il poti dobori sau ridica prin ceva ce alegi sau nu sa ii faci.

cuvinte.

 

urare de Paște

as vrea sa va urez tuturor sarbatori binecuvantate, sa va bucurati cu adevarat de ceea ce inseamna Pastele, sa-L sarbatoriti pe Cel care intr-o zi ca asta a inviat – dupa ce, cu doar trei zile in urma a murit pentru fiecare dintre noi – sfidand astfel moartea, care nu a avut nicio putere asupra Lui si invingandu-l pe Satan odata pentru totdeauna! va doresc sa va bucurati impreuna cu cei dragi ai vostri si sa aveti parte de un timp binecuvantat! Hristos a inviat!

plan diabolic

intr-o buna zi am sa imi fac cate un cont pe fiecare afurisita retea de socializare si am sa fac un subdomeniu acestui blog in care am sa postez toate rahaturile care le citesc in fiecare zi. fata-de-carte e deja plina de asa ceva. bate-palma sau hai-cinci e demult fumat, iar alte retele nu prea am incercat. oricum, sunt foarte distractive ideile din capetele patrate numite adolescenti si/sau studenti ai secolului curent.

povesti, povestiri, amintiri

din cosul cu amintiri din vremea liceului. am gasit articolul la drafts. avem idei interesante acu 2 ani!

sincer, habar nu am cum sa incep relatarea asta, pentru ca de oriunde as lua-o, tot nu gasesc o metoda cat de cat eficienta sa o aduc unde vreau, adica la esenta ei, la punctul ei culminant… nu zic asta, asa, pur si simplu fara nici un motiv, si ar intelege fiecare daca ar asista la o ora de dirigentie a la XII B… cum sa explic…? e absurd ce se intampla de obicei pe acolo… discutiile (indraznesc sa numesc palavragelile alea discutii) zboara de la un subiect la altul cu o viteza mai mare decat cea a luminii, demagogia si ipocrizia sunt in floare, mai ales cand vine vorba de lucruri morale, fiecare ar vrea sa spuna ceva inteligent, poate chiar genial, dar de obicei iese ceva complet ridicol (nu ar fi neaparat vina celui care a spus-o, cat a celei care interpreteaza – ma refer la dira). astea sunt orele noastre de dirigentie, ore la care, de multe ori as prefera sa copiez alfabetul grecesc in caietul de analiza decat sa particip (pasiv) la discutiile care imi starnesc o stare cumplita de indignare.

dar omul are un atu impresionant… are capacitatea de a se obisnui pana si cu cele mai odioase lucruri, mai ales daca este expus regulat. m-am obisnuit si eu… am invatat sa nu mai ascult fiecare aberatie iesita din gura dirigintei sau a unuia dintre noi, elevii ei dragi, care incearca sa ii faca pe plac, sa ii spuna ceva care sa ii gadile urechile, sa ii spuna ceva care sa o faca sa taca si sa treaca la urmatorul subiect… am invatat sa imi vad de treaba, sa imi tin gura inchisa – chit ca uneori nu ma pot abtine si imi spun parerea, sa mai comentez pe ici pe colo cu colegul de banca; am mers pana acolo incat ii dau dreptate ori dirigintei, ori celui/celei care din motive neintelese imi adreseaza o intrebare… lucru care imi produce greata, imi intoarce stomacul pe dos, imi urla in cap ca sunt demagog si ipocrit, exact ceea ce evit; dar din nefericire, nevoia te pune sa faci si ceea ce eviti cu toata fiinta ta…

trebuie insa sa recunosc ca sunt si cativa care tin sus si tare ce cred… se contrazic pana in panzele albe, nu cedeaza nici macar o clipa cand stiu ca au dreptate! ii admir! ma bucur ca pot sa ascult si alte pareri! ma bucur ca cineva se gandeste si la cei care dintr-un motiv sau altul prefera sa nu participe la asemenea “evenimente”.

dar deviez prea mult… uit de scopul acestui post… uit ca vroiam sa povestesc o intamplare de la aceasta ora de dirigentie, care astazi le-a intrecut pe toate!! am avut si un scurt dialog legat de tehnologie: computer, internet, siteuri utile, bla bla-uri care te ajuta sa gasesti lucruri utile pe net. dira a subliniat, inca odata, ca noi petrecem timp in fata computerului numai cand avem ceva important de cautat, eliminand astfel posibilitatea ca am face si altceva, mai ales acum ca, fiind pe a “douashpea” nu ne permitem sa avem alte ocupatii in afara subiectelor de bac!! daca asta o ajuta sa doarma mai bine noaptea… fie… o las sa creada si asa ceva… cum ziceam, dialogam cand despre un subiect cand despre altul, cand din senin, tovarasa diriginta si-a amintit de un articol din revista scolii. mi se pare ca e scris de un elev din clasa a IX-a, tema abordata fiind: (parafrazez) la ce ne ajuta scoala? concluzia pe care am tras-o eu (concluzie pe care mi-am tras-o singur) din articolul lui e ca scoala nu ajuta la nimic. copilul zicea ca daca tu, ca elev, te limitezi la ce ti se cere la scoala, nu ramai cu nimic! nu rezolvi nimic; ai facut scoala degeaba, ai pierdut patru ani in care puteai face alte lucruri… zicea ca rolul profesorului este unul insignifiant… lucru care a facut-o pe tovarasa sa schimbe in cinci secunde sapte culori ale tenului… “dom’le!! eu nu pot sa cred cum pot gandi unii chiar asa? nu se poate asa ceva! nu inteleg! cum ar fi daca PROFESORUL nu ar <<constrange>> elevii sa faca un lucru? ce s-ar alege de voi (vorbea cu noi) daca eu nu v-as da teme? ce ati face?” cred ca intrebarile au un sigur raspuns: am duce-o mult mai bine! am invata doar ce ne-ar interesa! pentru ca deh… daca ea a ramas in secolul XVIII… eu ma pot mandri ca traiesc in secolul XXI!!

secolul XXI este  secolul vitezei si al informatiei! ajunge sa dai un click si gasesti tot ce vrei despre absolut orice subiect! (mai putin Femeia in rosu – dar asta e exceptia ce intareste regula). ce sens are sa obligi copiii sa invete o gramda de porcarii, marea majoritate create prin anii ’90? de ce nu ne invata si pe noi sa facem ceva practic? de ce majoritatea celor plecati din tara (ma refer la studenti) prin UE sau SUA spun ca dupa patru ani de liceu s-au ales cu un bagaj imens de cunostinte care a fost util cand a trebuit sa renunte la job-ul gasit asa de greu si platit asa de bine, pentru ca nu erau in stare sa faca absolut nimic, chit ca din punct de vedere teoretic stiau mai multe decat toti din firma la un loc?

ma intreb de ce n-oi fi publicat eu chestia asta acu doi ani cand am scris-o…

 

2 AM – just breathe. Anna Nalick

ma tot gandesc de la ultimul articol incoace sa scriu cate ceva despre minunatul nostru sistem de invatamant. si cum tot adun idei si informatii – majoritatea lor obtinute prin intrebari gen “ba! voi ce faceti la materia respectiva? si… cam ce fac europenii, sau mai rau, americancii?” (nu ca sistemul lor ar fi mai breaz) – ma tot intreb daca chiar merita sa imi pierd vreo 20 de minute din viata pentru a face aceasta analiza.

am pornit zilele trecute un poll pe fata-de-carte, poll la care am primit doar 2 raspunsuri, 3 cu tot cu al meu. scopul poll-ului a fost (si inca este) de a determina daca scoala romana e de cacat sau de rahat. sincer, mi-au trebuit vreo 10 minute sa ma decid ce sa votez. dar cred ca, dupa lungi consideratii, am ajuns la varianta corecta: scoala romana e de cacat. sarind totusi peste parerile mele foarte proprii si cu atat mai mult personale si lasand la o parte faptul ca chiar am dreptate – e o axioma, daca stau sa ma gandesc mai bine – trebuie totusi sa aduc cateva argumente, mai mult pentru a umple articolul de cuvinte – stim cu totii ca pierdem ani degeaba cu scolile din mica noastra tara.

am sa iau un exemplu cat se poate de practic. zic de la inceput ca este vorba de niste zvonuri si chestii de gen “am auzit de la un tip care a auzit de la alt tip” – un lant al slabiciunilor perfect – dar, cum in orice zvon este si un sambure de adevar, cred – de fapt, eu sunt ferm convins – ca si in zvonul de la care a luat ulterior nastere acest scurt articol este, cel putin, 10% adevarat. vorbeam cu un prieten despre nimicurile vietii, despre scoala – tipu a terminat automatizari si calculatoare la poli in timi, eu sunt student in anul doi la electronica si telecomunicatii – despre oaresce profi comuni, chestii d’astea plicticoase, ce se discuta in tren pe durata unei calatorii. la un moment dat incepem sa discutam despre softuri, despre cum cele pe care le studiem la scoala sunt in general depasite cu cel putin 3-4 generatii, despre microprocesoare, unde dam bot in nas cu aceeasi poveste… una peste alta, imi zice ca a vorbit cu un prieten care are o cunostinta in california si ca, in timp ce noi ne pierdem vreo 2 ani batand in cuie un afurisit de chip folosit ultima oara acu vreo 30 de ani, astia din california studiaza procesorul de pe iPhone/iPod. nu cred ca are sens sa va plictisesc cu reactia mea la aceasta minunata stire, dar merita sa scriu vreo 2-3 concluzii.

in primul rand, peste 2 ani voi fi abolvit universitatea politehnica din timisoara si voi fi primit o diploma care ma va ajuta in viitor. mai mult sau mai putin. astfel, voi fi devenit un inginer cu specializarea telecomunicatii si voi fi varza. adica toate cunostintele mele vor fi depasite cu vreo 10-15 ani, in cel mai bun caz si vreo 30, in cazul al mai rau din toate. eu, un tanar inginer cu aspiratii mari, voi pleca din romania si voi incerca sa ma angajez inginer in telecomunicatii in – sa zicem – franta. degeaba. imi voi baga tacticos mainile in buzunare si o voi lua spre germania. si tot asa pana ajung iar in romania unde imi dau palme ca lucrez 10 ore pe salariu de nimic. minunat, as zice! dar nu e chiar atat de minunat.

motivul pentru care suntem in starea in care suntem e unul atat de banal de simplu… profii nu vor nicicum sa inteleaga ca sunt fumati demult! si nu au nici cea mai mica intentie sa ii lase pe cei tineri sa le ia locul, sa se specializeze in tehnologiile curente, sa invete studentii de azi lucruri actuale, care studenti de azi sa poata preda studentilor de maine lucruri actuale pentru ei, cei de maine. daca e sa ne gandim cum fuge tehnologia, trebuie sa recunoastem ca e greu sa tinem pasul. totusi, a tine mosi pe care ii cauta moartea pe-acasa prin facultati nu e tocmai solutia ideala! nu vom ajunge niciodata occidentul din urma – nici la nivel tehnologic, nici la nivel cultural, nici la orice alt nivel – niciodata daca nu se vor face niste schimbari radicale, atat in sistemul de invatamant – in fond si la urma urmelor, de aici pleaca toate – cat si in cel politic, economic, si asa mai departe.

imi pare, din nou, rau ca sunt roman si ca sunt condamnat sa raman mediocru, tocmai pentru ca – si nu zic asta numai ca sa ma scot in vreun fel sau altul – sunt condamnat de un sistem prost! as vrea, insa, sa scriu un articol asemanator, peste vreo 10-15 ani, in care sa ma mandresc cu tara mea de origine si in care sa pot spune “colegii mei de munca vad ca un roman este integru, harnic si ca incearca in fiecare zi sa fie cel mai bun!”, dar… !! raman totusi optimist.

si in incheiere, va pun o melodie ce n-are nici cea mai mica legatura cu articolul de mai sus, dar care mi se pare absolut geniala si care se si potriveste – cat de cat – cu ora la care am inceput sa scriu articolul. au revoir!

httpv://www.youtube.com/watch?v=U2yiphu8Ff8

titleless

romanii inca nu au gasit o traducere satisfacatoare pentru cuvintele care se termina cu “less” – cuvintele din engleza, evident. si cum nici la Romanii n-au talent nu s-a gasit vreunu sa vina nu o traducere care sa imi placa…

apropo de romanii n-au talent. e o emisiune trista, copiata prea mult dupa cea britanica, reactiile juriului foarte previzibile, etc samd. de fapt, trebuie sa ma corectez putin: a fost o emisiune trista care a reusit sa se salveze cu semifinalele si, speram, cu marea finala – de parca ar fi mai multe. nu stiu sigur daca sunt sau nu in masura sa judec talentele celor care au participat, dar cred ca stiu ce se cauta si ce ar trebui sa vrea publicul secolului 21. astfel, vom elimina din start perechea ce a trecut in finala numai pentru ca a stabilit un record in direct si pentru ca a promis unul nou daca e sa treaca. ei chiar nu au ce cauta printre cei buni pentru ca ceea ce fac ei nu e neaparat talent. peste toate, numarul lor e si foarte plictisitor. de ei chiar nu mi-a placut si chiar nu pot fi convins sa-mi schimb parerea. au fost oameni care au muncit mai mult, au fost oameni care au avut talente frumoase, au fost oameni care au mers acasa chit ca-si meritau din plin un loc in finala: Alin Stanis – omul pentru care imi pare foarte rau. totusi, ceva imi spune ca vom mai auzi de el.

ma mai gandesc si la trupele de dans care s-au prezentat la concurs si care, fara prea mari surprize au trecut in semifinale. trupa mea preferata a fost DFC. tipu’ ala al carui nume nu-l mai retin – robo sau roco sau ceva de gen – e absolut genial, are un potential fantastic si simte dansul intr-un mod incredibil. ma mai gandesc la trupa Frequency care a facut o treaba senzationala azi si pentru care imi pare iar foarte rau ca nu au mers mai departe. din nou, sunt ferm convins ca trupele astea doua nu si-au spus inca ultimul cuvant. vreau sa ii mai vad, vreau sa aud ca au reusit sa se lanseze, as vrea sa aud ca si-au facut bagajele si s-au carat. romanii nu stiu sa aprecieze munca in echipa. d’aia nu i-au ales! ma bucur ca au avut macar inspiratie sa trimita mai departe trupa Balance. numarul de ore de munca din spatele numerelor celor doi e de ordinul sutelor. fara doar si poate. poate ca nu e un talent in adevaratul sens al cuvantului, dar ceea ce fac ei nu poate fi facut de oricine. jos palaria in fata lor. ah, mai e un tip fantastic: Stefan Florescu – baiatul cu jongleriile – el e preferatul meu. ii voi mai aminti pe Iustin Ianau, un pustan incredibil, cu un talent incredibil si pe Valentin Luca, un brasovean sublim. ultimele doua nume si cele de mai sus ma obliga sa recunosc ca n-am dreptate: romanii au talent! peste ceilalti am sarit nu pentru ca n-ar fi talentati. din contra, sunt toti foarte buni si isi merita locurile in finala, motiv pentru care sper la o finala pe cinste.

am facut o scurta referire la emisiunea de pe prsot teve pentru ca am o convingere: nu toti romanii sunt romani. sunt cativa, prea putini, ce-i drept, care dovedesc, prin munca lor si prin determinare ca pot face lucruri mari, ca pot ajunge sus, ca pot ajunge cineva. din nefericire pentru ei, nu se poate afirma ca reprezinta o tara. cel mai mare defect al poporului roman e ca lasa totul pe umerii catorva. o mentalitate anti progres sau pro regres – cum vreti voi – o mentalitate care nu va ridica tara niciodata.  ca popor nu am situt niciodata sa ne apreciem valorile. probabil ca emisiunea asta, asa copiata cum e, va reusi sa trezeasca in noi dorinta si interesul de a promova si sustine talentele romanesti. e foarte trist ca sunt tineri, adolescenti si copii care stiu sa faca ceva si care au sansa sa participe la concursuri internationale, dar federatiile aferente nu dau doi bani pe ei. ma gandesc aici la jucatoarea de tenis – al carei nume nu il mai stiu; rusine mie! – pe care federatia romana de tenis a refuzat sa o trimita la Australian Open. penibil! imi vine sa vomit cand ma gandesc. e bine ca macar cineva s-a gandit sa o ajute si fata a reusit sa-si urmeze visul si sa ne reprezinte – pe cei care mai stim sa apreciem talentul, sansa sau munca pe care o depun unii oameni.

imi pare rau ca avem, ca popor, o mentalitate de tip doina. imi pare rau ca inca mai sunt oameni care afirma ca pe vremea raposatului tara o ducea mai bine. imi pare rau ca sunt oameni care “pun botu” la minciunile pe care politicienii ni le arunca din scarba in fiecare zi, imi pare rau ca sunt ziare care invart cuvintele si declaratiile oamenilor pentru a pune in lumini favorabile partide politice, imi pare rau ca sunt oameni care fac orice pentru o pozitie publica, imi pare rau ca romanii iubesc scandalurile oanei zavoranu, imi pare rau ca maruta ii plateste o gramada de bani lui pepe sa-i apara in emisiune – care emisiune devine din ce in ce mai patetica numai pentru ca aduce oameni de teapa lui pepe sau columbeanu, imi pare rau, imi pare rau si imi pare rau.

imi pare totusi bine ca tara are oameni capabili sa spuna lucrurilor pe nume, ca se mai gasesc cativa sa investeasca si in romania, ca inca mai sunt oameni care spera ca se va produce o schimbare – evident ca in bine – si ca romania va putea sa arate ca are talent! in toate domeniile. iar, cu alta ocazie, imi voi spune si parerea apropo de sistemul romanesc de invatamant. cu bine!

mai multe articole intr-unul singur

a trecut deja un timp de cand imi pun tot felul de intrebari existentiale. sa zicem ca nu imi doresc neaparat raspuns la vreuna din ele, dar chiar m-as bucura daca as fi ceva mai rasarit si as intelege. in ciuda faptului ca traim in era Facebook si Messenger si ca valorile umane sunt mai mult decat date peste cap, eu unul am cel putin speranta ca omenirea are mai multe de oferit. nu sunt deloc impotriva fetei-de-carte sau a oricarui alt site de socializare, nu sunt impotriva messengerului, doar ca as vrea sa cred ca exista totusi o limita, undeva, printre ochiurile celei mai mari panze de paianjen – cea virtuala.

e trist ca in era informatiei majoritatea tinerilor cu varste cuprinse intre 15 si 25 de ani sunt inculti, incapabili sa lege doua vorbe si nu au nici cel mai mic interes pentru ceea ce altii numesc literatura sau cultura. e trist ca sunt tot mai multi oameni care nu mai inteleg arta, exprimata prin muzica, pictura, fotografie, carte, pentru ca s-au impotmolit undeva intre facebook si punct com. ma amuz din ce in ce mai mult de statusuri cretine si realizari virtuale penibile. e o performanta sa ai 200 de like-uri la un gand ce-l “share”-uiesti cu lumea intreaga. e o performanta sa ai 2000 de prieteni online, dintre care e record daca ai avut tangente personale cu cel mult 300. e trist sa iti traiesti viata intre ziduri virtuale. chiar daca era inevitabila integrarea acestor tipuri de siteuri in vietile private ale oamenilor, intrebarea mea e… cat de departe mergem?

lasand fata-de-carte in pace si luand pozitie comuna cu cei de la iRealitatea, vreau sa imi aduc si eu contributia la scandalul proaspat generat in multi-media. (nu am nici cel mai mic dubiu ca urmatoarele cateva zile ceea ce se numeste epic wikileaks va exploda pur si simplu prin toate ziarele si pe la toate posturile de televiziune, mai putin OTV. ei inca o cauta pe elodia) zic generat si nu aparut pentru ca momentul izbucnirii acestui interesant-deloc-scandal nu poate decat sa ma lase sceptic. sunt chiar atat de incapabili sa gaseasca alt tip de stiri? tot ce e posibil.

e totusi foarte adevarat ca romanilor le place scandalul. sunt foarte acaparati de stiri care includ cuvintele basescu si nastase sau basescu si geoana sau basescu si obama. de fapt… cam tot ce apare cu basescu este de-a dreptul devorat. mi se rupe sufletul cand vad ca o natiune intreaga se indobitoceste pentru cativa afurisiti care au reusit sa prinda ciolanul, dar acum se pare ca nu mai au ce sa roade. nu pot sa inteleg de ce trebuie neaparat sa incerce ei sa ne convinga, spre exemplu, ca americanii nu au alte subiecte mai importante de dezbatut, decat ca suspendarea lui base ar putea aduce cu ea retragerea trupelor noastre din irak. ma tot intreb de cativa ani ce cauta soldatii romani p’acolo… si singurul raspuns plauzibil pe care l-am putut gasi e ca noua ne place inghetata.

sunt penibili. iRealitatea a reusit sa isi mai bata un cui in sicriul imaginii. mai urmeaza “festivitatea” de inmormantare si treaba este gata. eu unul nu inteleg de ce e nevoie de o emisiune de cateva ore pentru a dezbate niste lucruri vechi deja de 4 ani, peste care au trecut un mandat prezidential, o campanie electorala si aproape o jumatate dintr-un alt mandat prezidential. e drept ca aceste mot-a-mot traduse “scurgeri” sunt picante si ar putea genera scandaluri de proportii inimaginabile, dar hai sa fim seriosi: oare ne cred chiar atat de idioti? iar apropo de cei de peste ocean, oricate leak-uri d’astea citesc, nu reusesc sub nicio forma sa ma conving ca vreunui ambasador american i-ar pasa daca base si-o trage cu udrea, daca romania le cumpara o duzina de F16 sau nu sau daca pretul petrolului este mai mare decat oriunde altundeva in europa, raportat la salariul mediu pe cap de locuitor si la puterea noastra de cumparare (asta e de la mine – cel putin asa cred. n-am vazut sa fi zis ceva despre pretul carburantilor). ajuns aici, gasesc inca un motiv pentru care cred ca tot rahatul asta a fost generat si nu aparut. paranteza deschisa. nu ma refer neaparat la site-ul wikileaks, despre care imi vine iar greu sa cred ca e valabil… adica chiar trebuie sa credem ca niste tari ultra dezvoltate au sisteme de aparare contra hackerilor chiar atat de slabe? ca un singur om a fost capabil sa-si puna ghearele pe informatii cu cel mai inalt grad de confidentialitate – evident, nu ma refer la cele romanesti? iar ca ai nostri au hotarat sa traga un show intreg de pe urma unor zvonuri nu ma lasa decat sa trag concluzia ca suntem bureti. si ca ne place inghetata. cat despre dorinta celor de la putere de a-si manji cu-ca-ca-o opozitia nici nu mai are sens sa discutam. ma mai distreaza cum pot gasi atata amar de experti in etica, moralitate, politica interna si externa, unul mai destept decat altul si unul mai iubitor de dulciuri de inalta calitate decat altul. dar asa e la noi. paranteza inchisa. cred ca totul e un film prost pentru ca, se pare ca inca nu s-a pomenit de niciun subiect de interes national. ()

de ce totusi nu se vorbeste nicaieri despre starea generala a soselelor din romania sau de ce domnul (numit asa intr-un mod extrem de ironic) boc nu este in stare sa faca altceva decat sa apara la televizor si atat… nu prea pot sa inteleg. am zis de drumuri pentru ca, la ora actuala, pe langa problema benzinei care face deja 5,3 lei – cel mai mic pret pe care l-am gasit, a salariului minim pe economie care e undeva la 600 de roni -deplorabil, a somajului care a atins cote ridicole, sau a unei politici demne de dat exemplu de “ASA NU”, nu ma afecteaza neaparat in mod direct. mai zic de drumuri pentru ca mi se pare absurd sa platim taxe si impozite, cand calitatea acestora este sub orice fel de critica. dar ce se poate face pentru remediere, sincer, habar nu pot sa imi dau seama.

si cu astea fiind zise, nu pot decat sa zic, inca odata ca mi-e scarba de ceea ce se intampla in tara asta. ca din punct de vedere politic ne indreptam cu pasi mari spre un nou sistem uni-partid, nu cred ca mai e un secret pentru nimeni. cel putin cata vreme un partid ajunge la putere, opozitia este lipsita de vlaga, de resurse si de pozitii inalte in ierarhia social-politica a tarii. din nefericire pentru ei si pentru mine, ca om de rand, student care abia asteapta sa isi faca bagajele si sa o ia la goana incotro vede cu ochii, tara nu are nevoie de intelectuali care apar la teveu in tot felul de emisiuni prost mediate, ci are nevoie de ei sus, in functii de conducere. de ce? pentru ca, daca e sa se continue starea actuala (adica lucrurile merg din rau in spre mai prost), am o vaga impresie ca, in curand, romanica va disparea cu totul de pe harta lumii.

dar hai sa lasam si scenariile sumbre deoparte si sa ne gandim putin la cateva lucruri mai pozitive. de fapt, poanta e ca as vrea sa inchei articolul pe o nota placuta, din care sa nu reiasa neaparat resentimentele pe care le am apropo de romania. as vrea sa zic si eu ca altii ca imi iubesc tara si ca as face multe pentru ea, ca daca ar fi cazul, as fi gata sa imbrac uniforma de militar si sa servesc patria cu riscul vietii, ca sunt gata sa imi aduc contributia la bunul mers al lucrurilor, ca sunt gata sa investesc ani din viata mea pentru ca cei care vin in urma mea sa aibe niste conditii de trai decente si posibilitatea unui viitor aici. as vrea sa spun ca nu as pleca din romania pentru nimic in lume si ca tara asta inseamna totul pentru mine. chiar as vrea sa fiu patriotul care isi da sufletul pentru tara lui! dar stiu ca nu voi fi omul ala niciodata! nu pentru ca sunt las si mi-ar fi frica sa lupt pentru ce cred, ci pentru ca tin la somnul meu suficient de mult incat sa nu-l chinui cu o constiinta neimpacata si pentru ca nu sunt un inrait al inghetatei sau al dulciurilor scumpe. cel putin cata vreme romanul nu-mi va oferi un salariu cel putin relativ apropiat de salariul unui inginer european sau american si cel putin cata vreme sunt sigur ca viitorii mei copii nu vor avea niciun fel de sansa aici, ca deocamdata suntem sclavii unui sistem prost, pus la cale de oameni foarte puternici din lumea asta si menit sa inrobeasca tarile slab dezvoltate si nu numai, dorinta mea va fi sa parasesc cat de curand patria.

daca nu esti de acord cu mine, pune-ti doua intrebari banale: 1.cum crezi ca vom plati noi ceea ce datoram FMI-ului, daca nu din buzunarele noastre, ale fiecaruia dintre noi? 2. de cat timp crezi – si la asta incearca sa iti raspunzi foarte sincer si obiectiv – ca are nevoie romania sa plateasca aceste datorii?

cam atat. gata.

despre:

sunt dimineti in care nu ai absolut niciun chef sa te ridici din pat. stii ca ai multe de facut, ca trebuie sa fii in multe locuri in timp scurt – de parca ne-am nascut toti cu un frate geaman care ne face toate treburile “murdare” – ca ai de terminat proiecte, ca ai de predat proiecte, una peste alta… stii ca urmeaza o zi de rahat. te intrebi ce-ar fi daca ar fi…. sa nu te ridici din pat. sa stai pur si simplu acolo si sa dormi. ai nevoie de somn, mai ales ca ai ratat cateva nopti in cursul saptamanii si nici ultima dintre ele n-a fost tocmai perfecta. ce e somnul? uneori e doar ceva-ul ala pe care il doresti cu toata fiinta ta si cum ajungi mai aproape de el, parca, de ciuda, o ia la goana si nu il prinzi. complex.

• o dimineata perfecta.

revenim. te ridici greu din pat, te imbraci, speli vase, faci un dus si mergi la sport. cine s-a gandit sa puna sportul la 8 dimineata a fost, cu siguranta un geniu. neinteles. mergi la sport, dar esti in intarziere. undeva la 10 minute. gasesti cea mai buna scuza de care esti capabil la ora aia (“am uitat sa pun ceasul sa imi baune in urechi”), scuza care stii ca are sanse infirme sa tina, dar merita sa incerci. ajungi la baza sportiva, intrebi in stanga si in dreapta unde dai de prof, mergi in singura sala a bazei, gasesti toti studentii acolo, dar pe prof…cauta-l pe unde nu-i. el vine la 9 fara un sfert. doar e mai destept decat mos craciun. el are voie. si asa va face tot timpul. pentru ca nu este niciunul sub el care abia asteapta sa ii ia locul.

se intampla sa nu stii ca ora de tenis se va tine in sala, deci nu ai papucii de sala la tine. se intampla si la case mai mari. iti scuturi bine papucii de-afar, scoti pietricelele dintre crapaturi… pana la urma ii faci acceptabili. vine profu. alineaza stuentii. ii pune sa isi arate papucii. ai tai nu corespund. iti spune ca nu te primeste. poti trai si cu asta. il rogi, totusi – stiind ca n-ai nici cea mai mica sansa sa-l faci sa se razgandeasca – sa te lase macar de data asta, ca doar deh, ai nevoie de prezente. (mentionez ca ai nevoie de 10 prezente semenstrul asta, in sepcial pentru ca proful e un tampit si nu e in stare sa isi organizeze timpul si orele). nu se razgandeste, cum era de asteptat. te enervezi ca te-ai ridicat din pat si ca ai batut toata timisoara – cu troleul si cu portofelul ce contine actele si abonamentul de ratt in ceilalti pantaloni – si scapi una mica pe sub mustata. cum profii au un talent innascut sa vada numai cacaturile, te vede ca bombani si te ia la 11m. nu iti bati capul cu el… oricum nu va intelege. iti ceri scuze, intr-un fel sau altul… incerci sa inchei conflictul… ii raspunzi la cateva intrebari si vrei sa te retragi, ca sa nu ii plesnesti doua palme dupa cap (sau ca sa il lasi sa-si vada de treaba), dar el nu se poate abtine… ca doar e mare si e asistent si iti spune “daca te-as lasa cu papucii murdari in sala ar insemna sa ma joc cu sanatatea celorlalti studenti”. nu esti un tip care se enerveaza usor, dar in momentul ala explodezi. bine ca exista vestiare anexate salilor de sport. macar ai unde sa-ti consumi nervii.

mai departe, ca sa fie toate perfecte, o iei spre casa – cealalta parte a timisoarei – pe jos. abonamentul tau la ratt e in portofelul care e in ceilalti pantaloni. te cauti totusi de portofel sistematic, din 50 in 50 de metri. poate poate apare. si adaugi cuvinte dupa cuvinte dupa cuvinte, toate la adresa marelui asistent. viata e grea cand esti doar asistent. intelegem cu totii… dar pentru asta se pot gasi si scuze mai agreabile. cum ar fi: zgarii parchetul. nu avem voie sa lasam pe nimeni cu adidasi murdari in sala. sau altele. dar sa-ti vina cu cea mai tampita scuza posibila? adica… s-a hotarat dansul ca-i pasa de sanatatea studentilor… care in procent de 90% fumeaza cate un pachet de tigari pe zi. sa fim seriosi…

ajungi intr-un final la facultate, unde te asteapta doua ore lungi, despre care n-are sens sa scriem aici. e mai simplu asa. termini cu facultatea, termini proiectul, trimiti mail unde trebuie, uiti sa atasezi arhiva… una peste alta… se vad efectele oboselii. se mai intampla si d’astea. noroc ca tipu caruia tre sa ii trimiti proiectul e de treaba si te anunta ca ai trimis un mail… gol.

• o dupa masa minunata

e weekend. vrei si tu sa mergi acasa. sa iti iei o mini-vacanta de la toate porcariile peste care ai trecut saptamana asta. mergi spre gara. e soare si frumos, dar tu iei tramvaiul. de ce? pentru ca poti. ajungi la gara, iei bilet, mergi la tren. surpriza. trenul e plin ochi. te asteptai la una ca asta… nu e chiar prima data. totusi, ceea ce te calca pe nervi e ca, in ciuda faptului ca in tren e o aglomeratie cretina si ca miroase precum intr-o toaleta din gari… – abstract – si ca, in mod logic, nu ar mai trebui sa fii obligat sa-ti cumperi bilet daca nu ai loc… angajatii CFR descriu o alta axioma (pe langa cele care se deduc mai sus: 1. profii de la faculta nu dau doi bani pe tine; 2. cu cat esti mai mic (mai asistent), cu atat ai gura mai mare): in romania, culmea tupeului si culmea nesimtirii sunt doua culmi intalnite in cele mai nepotrivite momente. dar nu ai absolut niciun chef sa te iei in gura cu cei care verifica biletele inainte sa urci in tren – inca un lucru cam aiurea… adica… poate aveai de lasat un pachet unui prieten. poate mergeai sa-ti vezi mama sau bunica sau catelul sau purcelul…sau pe toti laolalta… si ramaneai in timisoara, deci n-aveai nevoie de bilet. in fine. trist e ca alegi sa cobori din tren pentru a traversa mai repede vagoanele si cand dai sa urci din nou ti se cere iar legitimatia. ii spui frumos tipei care face pe sefa ca legitimatia ta a fost deja verificata, dar dansa alege sa iti vorbeasca de sus. ca doar asa e la moda. ori ca am eu ceva cu ceferistii, ori chiar sunt idioti cu totii.

in incheiere… speri doar ca vei reusi sa-ti dormi orele lipsa astazi… pentru ca maine sa poti iesi sa faci niste fotografii. salutare tuturor si o zi cat se poate de faina!